11.45 13 august 1979

Mama dă naștere celui de al treilea copil. O ea. Mică și neagră , cu pielea zbârcită. O leoaică, ca tata. Ceea ce o va deosebi pe ea de el, este ascendentul. Scorpion. Adică, destinul o așează exact acolo unde îi este locul. Leoaica îți oferă totul și te ”ucide„ cu o singură înțepătură de ac. Acul ei. Ea evită să facă asta și nu o va face decât dacă trebuie.

Tata ajunge la spital cu un buchet de gladiole, de toate culorile. Vede o mogâldeață mică… Se uită așa curios… are o fată. În sfârșit. Își dorise trei fete. Are una.. și ce mai fată va avea. La câteva ore, Violeta devine Maria și e albă ca zăpada cu părul de abanos. Ca mama.

Nu-mi aduc aminte din spusele lor dacă plângeam, dar cu siguranță îmi aduc aminte de fiecare dată, că eram cu o personalitate puternică, de învingătoare și de divă. ”Fetița cu buline roșii” așa îmi spuneau la bloc, în cartier, din cauza unei rochițe albe din mătase care avea niște buline roșii și cu care mă îmbrăcau ai mei în zilele de duminică. Eu eram bătăioasă, băiețoasă… făceam sărituri la groapa de nisip în rochie de divă. Băieții mă admirau, toți. Stârneam invidii, gelozii… eram mică și habar nu aveam ce sunt astea. Am aflat mai târziu.

Eram independentă. Nu am acceptat niciodată să mi se spună ce sa fac. Și acum sunt tot așa. Zi ca ei și fă ca tine. Dacă greșesc, sunt greșelile mele, nu ale altora. La trei ani, am fugit prima data de acasă. Fix de ziua mea. Pe timpul lui Ceaușescu, stăteau părinții cu sacoșele pentru a cumpăra carne pe cartelă, lapte, pâine- cozi de la 5 dimineața. Azi, era una din acele zile în care venea mașina cu carne. Eu eram cu tata la o astfel de coadă. Interminabilă. Afară este foarte cald, e în jur de ora 13 și un pic, nu e țipenie de copil la joacă, în afară de cei care stăm împreună cu părinții noștri la rând la carne și nu-mi place, sunt un copil neastâmpărat căruia nu îi place să stea locului. Și nu mai am răbdare pentru că stăm de dimineață.

Ora 15 și un pic. Mașina ajunsese și descărcase carnea. Se dă la rație în funcție de membrii familiei. La un moment dat, ajunge el, un nene, cu cascheta trasă pe o parte, cămașa scoasă din pantaloni, la spate, transpirat și cu bastonul fluturând.

• Pune-mi în sacoșa asta, șapte pui. Sunt pentru comandant.

Oamenii se revoltă , dar niciunul nu iese din rând. Le este frică. Milițianul comentează și amenință pe cei care vorbesc „prea tare”.

• Bună ziua, nenea milițianul. Ci faciți…?
• Bună mai piticanie! Ci cauți aici, du-ti la joacâ.
• Nu pot, câ tata-i la rând aici, stă di dimineațâ, di acum două zâli.
• Așa, șâ?
• Păi sâ ti duci în grijania mă-tii ,cum ț-ar zâși tata!

Se dă milițianul într-o parte, pe mine mă apucă de-o ureche, eu reușesc să fug din mâinile lui, o piticanie fix de trei ani. Mă ascund pe după tarabele din piață, ăsta urlă, tata își vede de rând, că nu își imagina că ăla urlă la ploada lui. Și eu fug. La vreo 50 de metri de piață, era un parc ” La berărie”, găsesc o plasă spartă și mă ascund acolo… și tac mâlc. După câteva ceasuri bune, se aud mașinile de miliție urlând prin oraș, îmi aud numele strigat și eu tac. Mâlc. E milițianul. Vine să mă ia la cambuza lor. Îmi este foame, mă gândesc la puiul lui tata. Cum stă el și se pârpolește în tigaie, cum aș mânca și un castron de borș cu fasole în care îmi bagă tata capul, că nu-l mănânc, cum m-aș împăca cu frate-meu că m-am ciocnit cu el, o bătaie cu perne frățească… Îmi este foame și urlă foamea în creierul meu. Lângă mine apare o cățea care se uita cu ochii blânzi și îmi dădea lăbuța. M-am dus către ea. Scânceam, îmi era foame, voiam să ies, dar îmi era frică. Mașinile încă se auzeau. Orele au trecut jucându-mă cu noua mea prietenă.

E aproape ora 24 și mie începe să-mi fie frig. O femeie se întoarce de la serviciu. Aude, de undeva din spatele unui gard, un scâncet de copil și are curiozitatea de a vedea ce este. Mă descoperă și mă ia acasă. Acasă la ea. După două ceasuri vin ai mei la locuința ei. Miliția îl anunțase telefonic pe fratele meu, că m-au găsit și că va trebui să meargă cineva să mă ”ridice”. Doar că fratele meu adormise imediat ce a pus telefonul în furcă.

A doua zi, după ce tata a fost muștruluit de către forurile superioare și pus sub ”observare”, am intrat într-o ședință de reeducare- care a constat în spunerea/învățarea numelui de familie- care era de origine poloneză- și renunțarea la răspunsul întrebării ” A cui ești? – A lui mama și a lui tata”. De numele meu și pronunția lui s-au izbit inclusiv profesorii la liceu care mă botezau în toate felurile și cărora le atrăgeam atenția asupra faptului că ”numele meu este important și că ar trebui să mi-l rețină și ei, pentru ca și eu să-l rețin pe al lor”. Da, am fost căpoasă. Cred că de asta mediile mele la purtare au început de la 7. Am fost propusă spre exmatriculare de două ori. Nu, nu eu aveam probleme de adaptare ci ceilalți voiau să mă schimbe în ceva sau cineva în care nu mă simțeam confortabil.

Așadar, primul fugit de acasă. Al doilea a fost pe la vreo șapte ani. După ce mi-au făcut un vaccin la dispensarul din oraș , am ieșit afară, m-am agățat de primul om și i-am zis că m-au răpit și m-au dus să-mi facă analize să spună tuturor că-s copilul lor. Mama, mai avea un pic și leșina în mijlocul drumului… Omul m-a predat mamei , spunându-i că ”ieri am fost și eu cu a mea la vaccin și tot așa a făcut”. Nu mi-a mers. Acasă, mi-am luat două scatoalce la popoul meu regal. Cică să nu mai fac..

• Până data viitoare!

Și cam asa a fost.Amintiri de 1 iunie

Astăzi sunt nostalgică. Îmi aduc aminte de toate năzdrăvăniile pe care le făceam când eram pitică. De rochia albă cu buline roșii sau de cea verde cu care am fugit de acasă, de miss primăvara, de prima dată când am ajuns acasă la cinci dimineața, de plecatul în lume după doi ani de facultate, de revenire, de regăsire, de dat iar la facultate, de măritat, de născut primul copil, de divorțat, de multe alte lucruri, de oamenii pe care i-am întâlnit, de cei care și-au pus amprenta asupra mea, de cei care mă motivează, de cei care mă stimulează, de cei care își doresc să fie ascultați, de cei care nu vor să asculte, de cei care sunt lângă mine… Nici astăzi nu am renunțat la fix. Adică da, este ziua mea, dar nu văd un motiv special în asta. Astăzi vreau să mă obișnuiesc cu lumea, cu mine. Astăzi, acum 38 de ani, m-am născut, iar de unsprezece luni am renăscut. Acum este vorba despre noua eu. Am fost întrebată ce vreau de ziua mea și nu am știut și nici acum nu știu ce să răspund. Pentru că în general, oamenii sunt obișnuiți cu lucruri materiale, iar eu nu-mi doresc decât liniște. Și flori.. și tort. Azi nu am tort. Și mai știu că dacă l-aș avea, probabil că nu aș putea mânca din cauza căldurii năucitoare. O să vină tortul într-o zi oarecare. Am suferit ani întregi când eram mică de lipsa lui. Am crescut și am învățat să le fac. Acum m-am plictisit de ele. Mi s-a acrit! Singurul care m-ar putea face să gust, ar fi unul cu flori de mac și cremă cu fructe de pădure. Știu, toată lumea așteaptă astăzi, la ora 16.00 un super tort sau o super amandină. Astăzi vă dezamăgesc. Deci nu vreau tort:)) E mult prea cald și s-ar topi. Apă, multă apă – hidratare. Tortul

Astăzi am împlinit 38 de ani și văd lumea altfel, cu dioptrie de -2,5 la un ochi, o văd frumoasă, plină de iubire, de fericire, de oameni minunați. Simt la fel ca la 20 de ani, sunt un spirit liber, m-am născut independentă, cresc independentă, m-am regăsit și am devenit inspirație pentru alte câteva sute de oameni și slăbesc!