Când aveam 57 de kilograme , nu ma gândeam că vreodată voi atinge cifra 100.

Aveam 19 ani pe atunci ce e drept , dar nici nu gândeam că la 37 voi avea aproape dublu. Eram fericită la 19 ani, nu aveam griji, mă întrețineau ai mei, mă trezeam când voiam eu.. si tot asa.  Începusem facultatea pe la 19 ani și am terminat-o pe la 28. Am întrerupt de vreo 2 ori, prima data din lipsa de bani – prin anul 2 de facultate,  am fugit în lume si m-am reîntors după vreo 2 ani, m-am reînscris la facultate, am luat la stat, m-am angajat  ca translator vreun an jumate, apoi  în învățământ vreo 2 ani,  apoi m-am făcut polițistă, m-am măritat, am făcut un copil, m-am înscris la a doua facultate, am legat-o de gard după doi ani sau trei ani, din cauza unei zuze de profe ( să vă spun sincer, m-am dus la absolvire , dar nu mi-am mai dat licența), am terminat prima facultate, luat licența cu 9.80, , … am fost prin Kosovo, cu plod si sot cu tot, au zburat gloanțele pe sub geamul casei unde locuiam, înscris la master la Drept prin Sibiu, luat cu 10 si eram slabă.  Si eram fericită.  Pana în 2010.

În 2010, am aflat  ( normal că în baie, pe budă) că sunt gravidă. Eram în Kosovo și mă pregăteam de un interviu unde fusesem selectată din 800 de candidați.   Ne-am prezentat la selectie vreo 8, n-a fost să fie. M-am intors acasă… Era iarnă si era frig.

Pe drumul către casă, mi se facuse rau, iar in Focsani, nu am mai rezistat nici durerilor  si am oprit pentru necesitatile fiziologice. Atunci am constatat ca sarcina mea nu este ok.  Incepusem să sangerez. Ajunsa acasa, nu am mers la spital intrucat nu am avut incredere in personalul medical. Am sunat medicul meu la Iasi. Am ghinion. Doctorita mea este la o conferinta pe probleme medicale. Dupa doua zile, merg la Urgente in Vaslui. In urma controlului manual, ma dilatez si incep sa sangerez. Desi HCG -ul meu este undeva la 3000 de unitati, doctorita imi spune ca nu e sarcina si ca am un fibrom uterin, apoi dupa multe contradictii imi propune sa ma chiureteze.

• Ce sa chiuretati doamna, fibromul?”
• La urma urmei , puteți să avortati si la Husi!

Decid sa plec din spital, doctorita ( au arestat-o ulterior pentru multe nereguli si spaga luata de la pacienti) alearga dupa mine disperata sa semnez nu stiu ce hartii, portarul urlă… Eu sunt in masina si pornesc in tromba.

Acasa. Acasă se întampla inevitabilul.  Nu am sa va descriu procesul pentru că nu intentionez sa va oripilez. A doua zi, ma simt bine, nu mai am sangerari, dureri.

Sunt aproape doua saptamani de la pierderea sarcinii si sunt pare-se ok. Corpul meu zice  contrariul. In timp ce trebaluiam prin casa, incepe sa urle ovarul in mine. Ametesc, cad, mama tipă, nu stie cum sa reactioneze. Ma ridic, merg la baie…sangerez din nou. Nu stiu ce e cu mine. A doua zi, merg la Iasi. E sambata. Aici,  aflu ca inca sunt insarcinata si ca…

• Sarcina ta, este una cu probleme. De fapt stii că ai avortat , dar avortul nu e complet. Si, mai este o problemă.. mare. Sarcina ta este una rară, intrucat este situata in cervix.
• Nu prea stiu ce inseamna asta… Adica stiu unde e cervixul, dar nu am idee ce inseamna asta medical…
• O să fie bine!

Am ajuns acasa, la Husi, am refuzat sa stau doua zile in sptal in Iasi. Acasa, am urlat din toate incheieturile mele, cat am putut eu  de tare. Un ceas , ziceai ca se rup norii si ca tuna cu durere. Apoi m-am oprit. Am cautat informatii despre sarcina mea. Nu am gasit pe siteurile noastre, am cautat insa raspunsuri in afara. Si aveam doua solutii…de a scoate tot, col , ovare, trompe… sau citostatice.  Cazi in depresie?

Am ales varianta cea din urma. Luni, doamna doctor imi spune ca exista o metoda si ca ar vrea sa incercam.

• Stiu, citostatice. Si corpul meu poate suporta socul timp de 30 de zile. Ii povesteam ca un student la medicina procedeul la care voi fi supusă.
• Da, ai citit….Ti-am zis sa nu citesti , pentru ca te vei inspaimanta. Toate pacientele cu astfel de probleme fac asta. Bine, noi nu am vazut caz ca al tau pana acum. Vom citi despre tine in carti sau vom povesti la cursuri.
• Stiu, sunt un caz la 16.000 … sunt o rarirate din toate privintele.

Si radem impreuna.

Mă internez, merg in salon… suntem 16 paciente. 6 avem sarcini ectopice. Restul, sunt suspecte de cancer sau li se extirpeaza uterul. O adevarata poveste in fiecare. Doamna Didina, este langa mine, langa patul meu. Ma intreaba daca sunt sunt pregatita pentru primele injectii. Ii raspund ca da, ca vreau acasa la copilul meu. Nu stiam de ce ma intreaba.

• Nu avem metrotrexat in spital, va trebui sa-l cumperi.
• Il cumpar, de unde…?
• Nu se gaseste nici acid folinic..
• Le cumpar, de unde?
• Pai… nu se gaseste…
• Am bani, de unde il iau?
• De la farmacie… dar e cu reteta, e cu comanda. Sa vedem.

In cateva ore, am primit medicatia. Incepe tratamentul. Dupa cateva ore, incep sa ma simt rau, ametesc, imi este greata, vomit, nu am ce pentru ca nu m-am alimentat, stomacul se contracta. Ma intorc palida de la baie, ma gandesc la filmele in care vedeam astfel de reactiii si niciodata nu am vazut un pacient,  ma uit din oglinda din salon si zambesc. Doamna Didina, se uita la mine cu ochii in lacrimi si ma intreaba de ce zambesc.

• Pentru ca si galbena la fata , tot frumoasa ma simt!

Didina, intra a doua zi in operatie, are cancer la san si ii vor extirpa sanul. O incurajez si ii spun bancuri, discutam despre copii ( ea are 5). A facut facultatea la 45 de ani si nu oricare, ci psihologie pentru ca lucra ca asistent social si luase licenta cu 9 si ceva. Era tare mandra de ea.  Avea si de ce.

(Ma vad pe mine cu vioara in mana, acum cateva zile, cand am primit-o si toata lumea imi spune ca am innebunit. )

• Doamne Măriuca, de unde ai atata energie  si veselie in tine?
• Pai cum sa va explic… eu m-am nascut fericita.  Ce s-a intamplat pe parcursul vietii mele , cred ca asa trebuia sa se intample. Altfel nu eram cine sunt astazi. Mi-ar fi placut sa ma incurajeze si pe mine cineva, dar nu am avut, asa ca ceea ce n-am primit, ofer altora. La un moment dat, cand voi fi cu garda jos, o sa ma incurajeze si pe mine cineva ( si radem).

A doua zi, Didina iese din operatie. O astept la usa salonului de la reanimare. Stau covrig acolo. Nici eu nu sunt bine, dar sa o vad pe ea si merg in patul meu, din salon. Doctorii ma cearta ca umblu creanga. Didina e bine. Peste alte trei  zile, Didina revine in salon. E trista ca ma vede.

• Nu ai plecat acasa?
• Inca nu, mai stau un pic. Inca nu a plecat de acolo, mai asteptam, mai facem niste injectii, mai mancam o shaorma, mai bem o bere, mai zicem niste bancuri. Te-am asteptat. Radem in hohote. Pe Didina o doare. Ma opresc. O pup pe frunte si dormim.

In noapte , Didina plange.

• Nu plange Didino, ca bocesc si eu.

Didina se opreste… E  dimineata.

Dupa 7 zile, mai vine o pacienta de la Vaslui. Nimerise la aceeasi doctorita. O chiuretase. Sarcina situata in trompa uterina. Analize, tratamente. Solicita acelasi tratament ca al meu, i se explica ca nu au cum… ( si nici financiar nu se putea sustine), dupa 3 zile clacheaza si se cere in operatie. Tanara, prima sarcina, complicatii in operatie, film intrerupt. E si adoptia o cale.

In fiecare zi mi se ia sange pentru analize , fac ecografii. La una din ele, stau 7 medici adunati in jurul unui pat. Mi se spune sa intru. Intru.

Fac niste ochi mari. Studenti- o grupa intreaga. Mi se spune sa ma dezbrac. Eu refuz. Se naste un circ, dau studentii afara. Nu vreau sa fiu cobai.  Doresc conditii ca in occident in care pacienta nu este supusa rusinii. Doresc sa fiu acoperita. Mi se accepta conditiile. Sunt un caz medical rar, despre care nici in carti nu se stiu prea multe. Se termina controlul, iar domnul doctor specialist in ecografie, scoate perla- ” Doamna, incepe sa se ridice din cervix, o sa fie bine. Veti avea un copil sanatos!”

Ma uit in ochii lui si ii spun ca a facut medicina  pe tarla, ca, copilul (embrionul) este mort, facut bucati si ca ceea ce a vazut el ridicandu-se, sunt bucati din el, ca fac citostatice de vreo 12 zile, continuu, la foc automat si ca , nu are ce sa iasa din el, nici macar de-o alifie.  Dar da, este bine, pentru ca inseamna ca in cateva zile, daca am noroc, n-o sa-mi scoata nimeni nici trompele, nici colul si nici ovarul ca sa ajunga la un nenorocit de cervix, ci o sa-mi faca un chiuretaj si o sa ma curete.

Pe holul spitalului nu se mai aude nimic. Toata lumea se uita la mine , cum ii explic domnului doctor notiuni de medicina, fara sa fi facut medicina. Si calm. Nu urlu la el. Stiu, toata lumea isi imagineaza ca atunci  cand explic ceva, o fac vulcanic. Dar nu, o fac scurt si taios.   Si plec.

In salon, ma asteapta Didina, careia ii spun ca in cateva zile plec acasa. Tot in salon , gasesc o alta pacienta, trista si plansa, insarcinata. Nu ma bucur, pentru ca ajunsa acolo, cu noi, inseamna ca are probleme.  Este supusa aceluiasi tratament ca al meu. Nu rezista, vrea operatie… vesti triste.

Intr-o zi de miercuri dimineata, in jurul orei 8, doamna doctor imi cere acordul de a face ceva,  de a incerca sa scoata embrionul, in urma unei ecografii. Ii spun zambitoare ca da,  si toata lumea se uita la mine, asa.. mirat.

• Nu ti-e frica?
• Nu, că mâine plec acasă.  Merg la coafor cand ajung, că uite Didina, imi cade parul si s-a uscat rau de tot. Si am uitat sa spun, in martie am examene pentru master si  vreau sa fiu pregatita. Trebuie sa invat pentru examene.
• Oare mie cand imi dau drumul?
• Nu stiu, dar tu fa-te bine! Apoi mergi acasa si ne auzim la telefon, sa-mi intorci sarutul de pe frunte.

Procedura s-a incheiat, sunt ametita, ma intorc in salon, sunt bine. Desi imi spune ca plec acasa, aleg sa mai raman o zi, sa fiu bine. Sa ma asigur eu ca sunt bine. De fapt, voiam sa ma asigur ca e Didina bine.

Intoarsa acasa, mi-am reintrat in ritmul normal al vietii. Pana la cantar. Cantarul arata cu 8 kilograme mai mult decat atunci cand intrasem in spital. Si m-am uitat la el si el se uita la mine. Si imi spuneam, ” Te dobor eu”, dar se pare ca el m-a doborat pe mine. Abia in 2012 reusisem sa scad acele 8 kilograme- adica in vreo 2 ani. Nu, nu am fost depresiva. Am avut doar sufletul bolnav.

Despre depresie, pentru ca am vazut multa acolo in spital si nu numai, as incepe sa-ti vorbesc prin intrebari de genul „ Ce a fost mai intai- oul sau gaina?” sau ” Ce a fost mai intai- obezitatea sau depresia?”

In fine, cele doua sunt legate foarte bine intre ele- obezitatea si depresia, pentru ca partea creierului responsabila cu partea afectiva, cu emotiile , controleaza si apetitul. Atunci cand partea afectiva este deranjata , se deranjeaza si apetitul.

Atunci cand se instaleaza depresia, centrul de control al apetitului de la nivelul creierului poate fi aruncat in ambele directii.  Unii oameni care au probleme cu depresia pot castiga in greutate, altii pot foarte usor pierde. Deci e o sabie cu doua taisuri.

Nu stiu, recunosc, eu nu m-am confruntat niciodata cu depresia, sau poate nu am identificat-o in cazul meu. Stiu doar ca la un moment dat am avut sufletul bolnav de durere. Si mi-a trecut cand am inteles asta.

Cat despre greutate si pierderea kilogramelor, v-am spus doar ca la inceput am supus creierul meu unui tir de intrebari si l-am atacat. Iar cand am inteles sistemul lui, a fost mult mai usor. L-am educat sa ma asculte.

Tie, care imi spui ca esti depresiva si ca ai luat kilograme,  ti-as spune asa-

• sa-ti explorezi sentimentele pe care le ai asupra greutatii tale si scrieti intr-un carnetel atunci cand mananci,  in functie de sentimentele tale- esti fericita, trista? Cand mananci mai mult?
• gaseste o alta modalitate  de a privi mancarea. Eu am gasit-o. Fac niste farfurii frumoase.  Gaseste o sursa de nutritie mai degraba, decat o sursa de depresie.
• nu te mai simti coplesita de situatiile pe care ti le da viata, fie ca ai putin sau mult. Daca esti depresiv/-ă, nu vei schimba nimic.
• daca slabitul ti se pare greu, atunci ajuta-te singura. Stabileste-ti niste strategii- Saptamana asta renunt la zahar, saptamana viitoare la prajeli, cealalata la prajiturile pe care le mananc in fiecare zi, dand vina pe depresia mea – inexistenta- pentru ca de fapt , mie imi place sa mananc.
• am cazut in depresie- dar de fapt stii, nu fac nimic pentru mine sa ma misc. Nu fac niciun fel de efort fizic, ceva care sa-mi readuca starea de bine, ceva care sa-mi oxigeneze creierul. De fapt , stii ca nu pot renunta nici la televizor si nici la serialele mele preferate si nici la portia dubla de popcorn
• cum sa nu cazi in depresie atunci cand stai 3 ceasuri in fata unui calculator sau tv si sa nu stii ca si rata ta metabolica scade….
• sunt depresiva pentru ca de fapt nu ma misc, nu ies, nu am prieteni, nu socializez
• sunt grasa pentru ca , cred ca sunt depresiva si nu fac nimic sa ies din situatia asta.
• sunt depresiva pentru ca mi-am pierdut stima de sine, m-am inchis in carapace si nu ma poate scoate nimeni, pentru ca trebuie sa ies singura. Iar eu nu vreau sa ies.
• Sunt depresiva cand ma uit la kilogramele mele, pentru ca am uitat cum e sa ma privesc in oglinda si sa-mi spun ca sunt frumoasa
• sunt depresiva si kilogramele se pun, pentru ca iau decizii gresite si nu mă gandesc niciodata la mine.
• Sunt depresiva, sunt depresiva, sunt depresiva…

DA , ESTI- PENTRU CA ITI REPETI IN FIECARE ZI ASTA. SI O SA RAMAI TOT GRASĂ!