Cei care mă cunosc, știu că nu pot rezista prăjiturilor de casă sau amandinei. Deci dacă ma poți injecta cu amandine, atunci ești cel mai bun prieten al meu.

Când am început să țin orele fixe, asta mi s-a părut cea mai mare provocare. Deși mi se spunea în fiecare zi ca nu trebuie să renunț la plăcerile mele, știam că dacă vreau sa izbutesc trebuie să renunț si la anumite lucruri si că trebuie sa fac un compromis.  In prima lună a fost cel mai greu, nu mâncasem ceva dulce – amandina mea preferata si ii duceam lipsa. Mâncam asa, unul, doua pătrate de ciocolata amăruie 90% cacao, din când în când. Nu voiam sa renunț de tot… tentațiile sunt la tot pasul, în stânga, în dreapta, în geamul cofetăriei, la Prăjiturile Laurei, prietena mea care face niște prăjituri extraordinar de bune și care ma ispitesc ori de câte ori le vad.

Zilele curg si eu tânjesc la amandina mea… o caut cu privirea, o alint, o mângâi în gând.

Baaannnggg… e duminica dimineață. Azi gata, merg să-mi iau amandina. Nu, nu mai vreau sa renunț la ea. Merg la cofetărie, ii spun doamnei sa îmi pună una frumoasa , zemoasa… Mama, abia aștept sa vina ora 16.00. Atunci mi-am ales eu momentul amandinei. Momentul Chetrancai. Gata, Chetranca instituie momentul de la ora 16.00 , în care toată lumea își satisface pofta de dulce, fie cu amandina , fie cu prăjitura preferată. Gata cu frustrările, gata cu zicala- „ Nu, nu ai voie„. Ba da, ai voie, o singură dată pe săptămână este permis. Duminica la ora 16.00 sa fii tu cu prăjitura ta, sa dansezi, sa valsezi, sa te iubești cu ea, sa te iubească.

Instituit momentul ăsta,  am scăpat de frustrări. Nu mai rup frigiderul, nu mai urlu și nu mai plâng în fața cutiei magice cu dulciuri. Iar de 3 săptămâni, am uitat și de amandină. Pentru ca luna mai- e MAI  frumoasa, MAI  slaba, MAI tonica.